top of page

Condițiile de legalitate în cazul instituirii măsurilor asiguratorii

Poza scriitorului: S.C.A. Laurențiu Mihai, Vicențiu Dine (LMVD)S.C.A. Laurențiu Mihai, Vicențiu Dine (LMVD)

În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție într-o cauză aflată pe rolul acesteia spre soluționare, angajarea răspunderii fiscale a debitorului nu presupune în mod automat şi luarea măsurilor asigurătorii, având în vedere condiția enunțată de art.213 alin. (2) Cod de procedură fiscală, respectiv existența unor elemente care anunță o anumită atitudine psihică a debitorului, reaua-credință circumstanțiată prin manopere dolosive de sustragere, ascundere ori risipire a activelor patrimoniale.

Astfel, în condițiile în care organul fiscal a făcut trimitere doar la comportamentul contribuabilului în cadrul operațiunilor care au făcut obiectul controlului fiscal, neprelevând acte, fapte sau operațiuni concrete din care să rezulte că acesta intenționează să  se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea, decizia de instituire măsuri asiguratorii este nelegală.


Prin cererea formulată, reclamanta A prin administrator, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, a solicitat a se constata nulitatea Deciziei de instituire măsuri asiguratorii nr. 13/22.03.2016 emisă sub nr. 1830 din 06.04.2016 și a actelor subsecvente și anularea acestor acte ca lipsite de suport legal.


Curtea de Apel  Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin sentinţa nr. 250 din 25 octombrie 2016, a admis cererile conexate, formulate de reclamanta A prin administrator, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 13 emisă la data de 22.03.2016, înregistrată la Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava sub nr. 1830/06.04.2016 şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 lei reprezentând cheltuieli de judecată.


Împotriva hotărârii instanţei de fond Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, în nume propriu şi în calitate de  reprezentant al  Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Iaşi a declarat recurs.

Recursul este  întemeiat pe dispoziţiile art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

În motivarea  recursului se arată că hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor legale.

În mod greşit a reţinut prima instanţă faptul că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu este motivată luarea măsurilor asigurătorii, neinvocând şi nedovedind nicio situaţie concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiţia existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Raţiunea instituirii măsurilor asigurătorii constă în garantarea recuperării obligaţiilor datorate, acestea reprezentând o măsură de siguranţă a creditorului, premergătoare actelor de executare silită, că va avea de unde să-şi îndestuleze creanţa. Caracteristica instituirii măsurilor asigurătorii este urgenţa.

Instituirea sechestrului asigurător are drept consecinţă indisponibilizarea  bunurilor aflate în proprietatea societăţii reclamante, importanţa măsurii este de  necontestat în vederea punerii în executare ulterioară a titlului executoriu al  creditorului, în condiţiile în care scopul executării silite este acela de a face posibilă  realizarea  efectivă  a dreptului creditorului  în  vederea aducerii  la îndeplinire a obligaţiilor pe care debitorul le are faţă de bugetul general consolidat.

Măsurile asigurătorii dispuse conduc numai la indisponibilizarea bunurilor în scopul asigurării colectării creanţelor fiscale. Susţinerea debitoarei potrivit căreia nu există pericolul sustragerii nu a fost dovedită de aceasta. Din contră, împrejurarea că aceasta a contestat titlul de creanţă creează o situaţie de incertitudine în ceea ce priveşte menţinerea patrimoniului asupra căruia s-au instituit măsurile asigurătorii.           

Având în vedere constatările organului fiscal, şi existând pericolul ca societatea să-şi înstrăineze patrimoniul, prejudiciind bugetul de stat, s-a procedat în deplină concordanţă cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015 la emiterea deciziei de instituire a masurilor asiguratorii contestate a cărei emitere este justificată de riscul evident de neplată şi de comportamentul fiscal al reclamantei.

Dat fiind şi cuantumul ridicat al obligaţiilor stabilite suplimentar (1.213.029 lei), recurenta  consideră că se justifică instituirea măsurilor asigurătorii, existând pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi  ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.


Intimata A  a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea recursului  pentru nemotivare, iar  în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat.


Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că atât  excepţia nulităţii, cât  şi recursul sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a  avut în vedere următoarele considerente. 

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, Înalta Curte constată că recurenta şi-a întemeiat în drept cererea de recurs pe motivul prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 8 din Codul de procedură civilă, republicat, dezvoltând critici subsumate acestui motiv. Susţinerea intimatei din întâmpinare, în sensul că recurenta nu indică normele de drept material încălcate de judecătorul fondului pentru a se încadra în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 punctul 8 din Codul de procedură civilă, republicat, nu echivalează cu „nemotivarea recursului", astfel cum această noţiune este avută în vedere de dispoziţiile art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat.


Astfel fiind, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.


Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi nu a motivat în nici un mod luarea măsurilor asigurătorii,   nedovedind nici o situaţie concretă din care să rezulte ca este îndeplinită condiţia  existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecinţa periclitării sau îngreunării colectării.

Simpla completare a unui formular tipizat de către recurentă, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete,  aplicabile situaţiei contribuabilului   faţă de care  se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor masuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului, şi pune instanţa în imposibilitatea de a exercita controlul măsurii luate.

Dispoziţiile Ordinului nr.2605/2010 modificat prin Ordinul nr. 1296/2014 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Codul de procedura fiscală, stabilesc că trebuie întocmit un Referat justificativ al măsurilor asigurătorii care trebuie să conţină următoarele elemente minimale:

- datele de identificare ale contribuabilului;

-temeiul de drept;        

-prezentarea stării fiscale de fapt a contribuabilului, constatată în urma documentării şi/sau a unei inspecţii fiscale, ca urmare a cercetării la faţa locului ori ca urmare a efectuării, în condiţiile legii, de controale curente, operative şi inopinate sau controale tematice, după caz;"

-cuantumul obligaţiilor bugetare restante/stabilite în urma inspecţiei fiscale/controlului vamal ulterior/estimate sau care urmează a se stabili prin inspecţie fiscală/control vamal ulterior sau pentru care s-a dispus/urmează să se dispună atragerea răspunderii solidare ori cuantumul obligaţiilor bugetare stabilite prin titluri de creanţă care nu au ajuns la scadenţă;

-activele patrimoniale asupra cărora pot fi instituite măsurile asigurătorii;

-motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc).       


Înalta Curte constată că este evidentă absenţa motivării în fapt a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate.

Potrivit art.213 alin. (2) din codul de procedură fiscală (Legea nr.207/2015) se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Din analiza textului legal anterior menționat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiţii, respectiv existenţa unor cazuri excepţionale, existenţa pericolului ca debitorul să  se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, iar prin aceste acţiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.


Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut  că nici în referatul justificativ şi nici în decizia contestată nu se indică aspecte de fapt din care să rezulte pericolul ca societatea controlată să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând ori îngreunând în mod considerabil colectarea.

Angajarea răspunderii fiscale a debitorului, nu presupune în mod automat şi luarea măsurilor asigurătorii, având în vedere condiţia enunţată de art.213 alin. (2) Cod de procedură fiscală, respectiv existenţa unor elemente care anunţă o anumită atitudine psihică a debitorului, reaua-credinţă circumstanţiată prin manopere dolosive de sustragere, ascundere ori risipire a activelor patrimoniale.

Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată, aşadar, la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală. Astfel, măsurile asigurătorii nu reprezintă o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului.


Or, în cauza de faţă, pentru a dovedi existenţa acestui pericol, recurenta a făcut trimitere doar la comportamentul petentei în cadrul operaţiunilor care au făcut obiectul controlului fiscal nerelevând acte, fapte sau operațiuni concrete din care să rezulte că aceasta intenţionează să  se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, iar prin aceste acţiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt  neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală,  motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, fiind  nefondat.


Pentru  toate  considerentele  expuse la  punctul anterior, în temeiul  art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

 

Instanţa a avut în vedere prevederile Codului de procedură fiscală adoptat prin Legea nr.207/2015, publicat în M.Of. nr. 547 din 23 iulie 2015, aplicabile cauzei.

 

 

12 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Commenti


bottom of page