CONSTITUȚIONALITATEA ACOPERIRII PREJUDICIULUI PÂNĂ LA PRIMUL TERMEN DE JUDECATĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE EVAZIUNE FISCALĂ

S.C.A. Laurențiu Mihai, Vicențiu Dine (LMVD)

8 oct. 2024

Actualizată în: 9 oct. 2024

În Monitorul Oficial Partea I nr. Nr. 11/4.I.2019 a fost publicată decizia Curții Constituționale nr. 674 din 6 noiembrie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Excepța de necostituționalitate ridicată la Curtea de Apel Cluj-Secția penală și de minori a fost respinsă ca neîntemeiată de Curtea Constituțională.

În consecință, dispozițiile cu următorul cuprins:

„(1) În cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen

de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

(2) Dispozițiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1).” , sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În speță, pe scurt, Curtea Constituțională menține validitatea dispozițiilor care prevăd că, în cazul în care o persoană acuzată de evaziune fiscală acoperă integral prejudiciul cauzat înainte de primul termen de judecată, limitele pedepsei se reduc la jumătate. Totodată, dacă prejudiciul este de până la 100.000 de euro și a fost recuperat în aceleași condiții, se poate aplica o pedeapsă cu amendă, iar pentru un prejudiciu de până la 50.000 de euro se aplică o sancțiune administrativă, înregistrată în cazierul judiciar.

Curtea a subliniat că aceste prevederi nu se aplică în cazul în care făptuitorul a mai comis o infracțiune similară în decurs de cinci ani, beneficiind anterior de prevederile de reducere a pedepsei. Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 au fost considerate constituționale în raport cu criticile formulate.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și la dreptul la un proces echitabil. Astfel, arată autorul excepției, încă din faza de urmărire penală, prin ordonanțele emise la data de 10 februarie 2011, i-au fost sechestrate mai multe bunuri, fiindu-i interzis să le înstrăineze sau să le folosească drept garanție la asumarea vreunei obligații, în condițiile în care valoarea prejudiciului cauzat reținută în rechizitoriu este inferioară. În aceste condiții, ar fi trebuit să beneficieze de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, întrucât legiuitorul a condiționat posibilitatea micșorării limitelor de pedeapsă de acoperirea integrală de către inculpat a prejudiciului cauzat. Or, o astfel de condiție nu vizează numai ipoteza plății efective, ci și acoperirea prejudiciului în orice modalitate. De aceea, nu este echitabil ca statul român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală (parte civilă în proces), să fie asigurat că va fi îndestulat integral pentru prejudiciul suferit prin vânzarea bunurilor sale indisponibilizate în procedura executării silite a viitoarei hotărâri definitive de condamnare, iar inculpatul să nu poată beneficia de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru simplul motiv că prin procesele-verbale de aplicare a sechestrului i-a fost interzisă înstrăinarea bunurilor în cauză, neputând dispune de ele pentru acoperirea prejudiciului.

Totodată, sunt afectate și dispozițiile constituționale referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii, deoarece inculpații cărora nu le sunt sechestrate bunurile de către organele judiciare le pot vinde ori le pot aduce în garanție pentru împrumutarea sumelor de bani necesare plății integrale a prejudiciului, în condițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, și beneficiază de reducerea pedepselor ori chiar de încetarea procesului penal, în timp ce inculpații cărora le-au fost sechestrate toate bunurile nu mai pot beneficia de norma respectivă. Aceeași este și situația inculpaților care, pe lângă bunuri sechestrate penal, au și lichidități financiare din care achită prejudiciul în termenul sus-menționat.

Așa fiind, textul legal criticat este neconstituțional în măsura în care este interpretat în sensul că doar inculpații care plătesc integral prejudiciul, prin virarea în bugetul consolidat al statului a sumei echivalente valorii acestuia, beneficiază de reducerea pedepselor ori de aplicarea unor sancțiuni administrative.

Curtea de Apel Cluj — Secția penală și de minori opinează că instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor inculpatului este o măsură procesuală cu caracter sancționator, având ca scop indisponibilizarea bunurilor inculpatului pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Prin urmare, nu se poate denatura scopul unei măsuri asigurătorii într-o modalitate de reparare a prejudiciului cauzat. Aceasta cu atât mai mult cu cât este prevăzută în Codul de procedură penală procedura valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale sau al judecății (art. 252^2 și art. 252^3 din cod), ceea ce înseamnă că valorificarea bunurilor imobile indisponibilizate este o procedură ulterioară judecății, ce ține de faza executării hotărârilor judecătorești. Așa fiind, dispozițiile legale criticate nu contravin normelor constituționale invocate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, după cum s-a pronunțat Curtea Constituțională în mod constant în jurisprudența sa, egalitatea în fața legii înseamnă aplicarea aceluiași regim juridic pentru persoanele aflate în situații similare, și nu un regim juridic uniform pentru persoane aflate în situații diferite. Art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi a cetățenilor trebuie interpretat în corelare cu art. 4 din Constituție, care stabilește criteriile generale de discriminare, și anume: rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere sau origine socială. Or, nicio astfel de diferențiere nu se face în textul legal criticat. Așa fiind, art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu instituie tratamente discriminatorii pentru anumite categorii de persoane, aplicându-se în mod nediferențiat tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică.

Totodată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 529 din 27 iunie 2006, s-a statuat că legiuitorul este liber să stabilească reglementarea unui regim sancționator în funcție de recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită. Introducerea unei cauze de reducere a pedepsei pentru făptuitorul care acoperă integral prejudiciul cauzat reprezintă o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere principiului egalității în drepturi, care nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, ci impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul să fie diferențiat. Câtă vreme cauzele de nepedepsire, respectiv de reducere a pedepselor prevăzute de dispozițiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situația reglementată de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, nu se poate primi critica privind încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi.

În legătură cu neconstituționalitatea prevederilor legale criticate în raport cu art. 21 din Constituție, Guvernul face trimitere la aceeași decizie a Curții Constituționale mai sus menționată, prin care s-a statuat că faptul că de reducerea limitelor pedepsei, respectiv cauza de impunitate reglementată de lege, beneficiază numai persoana cercetată care acoperă integral prejudiciul cauzat în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, nu are semnificația îngrădirii accesului liber la justiție. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești, în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, și de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește latura civilă a cauzei, în deplină concordanță cu imperativele dreptului la un proces echitabil. În fața instanței de judecată, partea interesată are deplina libertate să demonstreze existența sau inexistența,

respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanța urmând ca, în temeiul competenței sale constituționale, astfel cum este consfințită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, și asupra laturii civile.

De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul legal criticat nu conține norme de procedură penală, ci o normă de drept substanțial, a cărei aplicare nu poate duce la încălcarea dispozițiilor constituționale privind accesul liber la justiție (a se vedea Decizia nr. 448 din 15 aprilie 2008).

Avocatul Poporului apreciază că își menține opinia exprimată în Decizia nr. 723 din 29 octombrie 2015. Cu acel prilej a susținut că nu pot fi reținute criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât legiuitorul, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, este liber să stabilească atât sancțiunile, cât și situațiile când pedepsele pot fi reduse. Instituirea unor cauze de reducere a pedepselor numai pentru anumite infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005 constituie o măsură de politică penală, determinată de specificul infracțiunilor în cauză, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut, în mod constant, în jurisprudența sa, că principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat (Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010 și Decizia nr. 647 din 19 iunie 2012).

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că este neîntemeiată critica referitoare la împrejurarea că autorul excepției a fost privat de dreptul la un proces echitabil și a fost discriminat față de alți cetățeni din cauza faptului că, fiindu-i indisponibilizate toate bunurile, nu a mai putut dispune de ele în vederea acoperirii prejudiciului cauzat, în așa fel încât să poată beneficia de cauza de reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 10 din Legea nr. 241/2005, deoarece, în acord cu art. 2521 alin. (1) și art. 253 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, bunurile sechestrate, atât mobile, cât și imobile, puteau fi valorificate la cererea proprietarului.

Astfel, potrivit art. 2521 alin. (1) referitor la Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate din Codul de procedură penală: „În cursul procesului penal, înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanța de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.”

Totodată, potrivit art. 253 alin. (2) lit. a) referitor la Procesul- verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară din același cod, organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal descriind amănunțit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor, și încunoștințează părțile că „pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate, în temeiul art. 2521 alin. (1)”. Mai mult decât atât, împrejurarea că, în prezenta cauză, au fost sechestrate bunuri în valoare totală mult mai mare decât valoarea pagubei reținute prin rechizitoriu nu reprezintă o problemă de constituționalitate, întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, iar nu cu privire la modul de interpretare și aplicare în concret a dispozițiilor legale criticate.

De altfel, într-o astfel de situație, persoana interesată avea posibilitatea ca, în acord cu art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora”, să formuleze, în acord cu art. 250 alin. (1) și (6) și art. 2501 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestație împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror/judecătorul de cameră preliminară/instanța de judecată sau împotriva modului de aducere la îndeplinire.

În plus, dreptul la reducerea limitelor de pedeapsă prevăzut de textul legal criticat nu este un drept fundamental și, totodată, nu poate fi pus semnul egalității între persoanele cercetate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 241/2005, pentru care, potrivit art. 11 din aceeași lege, „luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”, și persoanele cercetate pentru alte infracțiuni, pentru care nu este prevăzută o astfel de obligativitate, având în vedere particularitățile infracțiunilor reglementate de Legea nr. 241/2005 (a se vedea Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, paragraful 17).

În sfârșit, dincolo de criticile autorului, fundamentate punctual din perspectiva situației sale particulare, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate au fost supuse, în numeroase rânduri, controlului instanței de contencios constituțional, prin raportare la aceleași prevederi din Constituție invocate și în prezenta cauză și cu motivări similare. Astfel, prin Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005, statuând că, în temeiul art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, legiuitorul este liber să stabilească un regim sancționator în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin faptele incriminate ca infracțiuni. În aplicarea acestui text constituțional, legiuitorul a reglementat, în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, în situația în care în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul/suspectul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracțiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului general consolidat, și nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

Astfel, faptul că de reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai învinuitul/suspectul ori inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, nu are semnificația îngrădirii accesului liber la justiție. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanțelor judecătorești, în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, și de a beneficia de toate garanțiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce privește latura civilă a cauzei, în deplină concordanță cu imperativele dreptului la un proces echitabil.

Cu același prilej, Curtea a reținut că, în fața instanței de judecată, partea interesată are deplina libertate să demonstreze existența sau inexistența, respectiv întinderea prejudiciului, după caz, instanța urmând ca, în temeiul competenței sale constituționale, astfel cum este consfințită aceasta de prevederile art. 126 din Legea fundamentală, să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, și asupra laturii civile. Așa fiind, nu pot fi reținute susținerile autorului excepției în sensul că textul de lege ar avea drept consecință imposibilitatea cenzurării de către instanțele de judecată a deciziilor luate de organele de urmărire penală, în ceea ce privește latura civilă a cauzei, respectiv crearea posibilității unor plăți nedatorate către bugetul de stat.

Totodată, prin Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Curtea, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, a statuat că principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator în funcție de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracțiunea săvârșită este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat.

În același sens sunt și Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, și Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

CONSTITUȚIONALITATEA ACOPERIRII PREJUDICIULUI PÂNĂ LA PRIMUL TERMEN DE JUDECATĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE EVAZIUNE FISCALĂ

Postări recente

Comments