top of page

Stabilirea contribuției aferente utilizării pentru activitatea proprie a unei societăți a paleților de lemn. Interpretarea noțiunii de ”ambalaj” și a celei de ”introducere în piață”

Poza scriitorului: S.C.A. Laurențiu Mihai, Vicențiu Dine (LMVD)S.C.A. Laurențiu Mihai, Vicențiu Dine (LMVD)

Paleții de lemn se încadrează în definiția amabalajului stabilită prin Anexa 1 lit. c) din  H.G. nr. 621/2005, făcând parte din categoria ”ambalaj terţiar-ambalaj pentru transport”, respectiv "ambalaj conceput pentru a ușura manipularea şi transportul.


Faptul că paleții nu au fost folosiți pentru a ambala produse finite care să fie puse pe piața internă, fiind folosiți doar pentru activitatea proprie, respectiv pentru a mişca materia primă sau diverse părţi componente ale produselor finite între punctele de lucru, nu are relevanță pentru stabilirea obligațiilor, singurul aspect care prezintă relevanță în acest sens fiind acela ca paleții să fie introduși pe piața internă și să devină deșeu pe această piață.


Cum introducerea pe piaţa naţională a unui produs este definită, în raport cu dispozițiile cuprinse în Anexa nr. 1 lit. a1 la H.G. nr. 621/2005 și Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, drept "acţiunea de a face disponibil pe piaţa naţională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu", acțiunea societății reclamante de a achiziționa paleți de lemn pentru a fi utilizați în cadrul producției sale interne, respectiv mișcarea materiei prime și a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piață a unui ambalaj care se transformă în deșeu pe piața internă, fiind îndeplinite, astfel, condițiile legale pentru obligarea acesteia la plata contribuției la fondul pentru mediu stabilită în actul de control.

 

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea la data de 09.02.2017, reclamanta Societatea A, a chemat în judecata pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să desfiinţeze în tot Decizia nr. 135/2016 şi pe cale de consecinţa să desfiinţeze în parte Decizia de impunere nr. 96/13.06.2016 şi Raportul de inspecţie fiscala nr. 96/13.06.2016.  


Prin sentinţa nr. 78 din 14 iunie 2017,  Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, a anulat în parte Raportul de inspecţie fiscala nr. 96/13.06.2016, Decizia de impunere nr. 96/13.06.2016 şi Decizia privind soluţionarea contestaţiei nr. 135/09.09.2016 emise de către pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate pentru perioada 01.01.2016 – 16.05.2016 și a respins ca nefondate restul pretenţiilor.


Reclamanta a formulat recurs împotriva soluției instanței de fond, criticând-o pentru motive de nelegalitate.

Astfel, a susținut că a încheiat contracte prin care a încredințat toate deșeurile generate către agenţi economici autorizați a efectua reciclarea acestora. Colaboratorii au confirmat faptul ca deșeurile preluate de la societate au fost reciclate. Acest lucru este de altfel reţinut chiar si de către pârâtă în actele emise. Astfel, scopul principal al legii, acela de a asigura ca o cantitate cat mai mare de deşeuri este reciclata, a fost atins. Prin urmare, consideră că obligarea societăţii la plata contribuţiei la fondul de mediu este o măsura disproporţionată față de situaţia de fapt.

Arată că, în conformitate cu prevederile art. 16 din H.G. nr. 621/2005 operatorii economici pot opta între a-şi îndeplini responsabilitățile privind deșeurile din ambalaje fie individual (art. 16 alin. 2 lit. a) fie prin intermediul unui operator autorizat in acest sens (art. 16 alin 2 lit. b). Art.16 alin. 8 din H.G. nr. 621/2005 prevede ca operatorii economici care deţin deşeuri din ambalaje (cod 15.01) au obligaţia valorificării/încredințării acestora către un operator economic autorizat pentru valorificarea sau incinerarea acestor deşeuri. Or, societatea recurentă susține că și-a îndeplinit aceasta obligaţie; de altfel nici echipa de control nu a avut obiecţiuni cu privire la calitatea de operator economic autorizat a societăţilor către care a predat deșeurile sau cu privire la faptul că aceste deşeuri nu ar fi fost efectiv reciclate.


Se mai susține că într-adevăr, conform art. 17 alin 4 din H.G. nr. 621/2005 societatea ar fi fost obligata sa înscrie în toate documentele de însoțire a deşeurilor că încredințarea spre reciclare se face în scopul îndeplinirii obiectivelor anuale. Însă conform acestui act normativ, nerespectarea obligaţiei prevăzute de art. 17 alin (4) este sancţionată doar cu amenda contravenţională [art. 27 alin (1) lit. a)] si nu poate constitui temei pentru obligarea la plata contribuţiei la fondul pentru mediu.

Mai mult, susține că recurenta a încheiat cu S.C. Compania B SA contractul nr. 123/27.01.2010 având ca obiect colectarea si transportul deșeurilor din ambalaje generate. Prin acest contract, Compania B şi-a asumat obligaţia "de a le valorifica prin reciclare în vederea realizării obiectivelor anuale ale beneficiarului operator economic care introduce pe piaţa bunuri (materii prime) ambalate sau ambalaje." Prin urmare, recurenta arată că a făcut demersurile în vederea respectării dispoziţiilor legale. Faptul că ulterior Compania B a valorificat deșeurile din ambalaje generate în vederea respectării parteneriatului sau cu Societatea C (societate de transfer de responsabilităţi) nu îi poate fi imputat, recurenta nemaiavând control asupra acestor deşeuri din momentul predării lor către societăţile colectoare (în cazul său Compania B).


Arată că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie care, prin decizia nr. 621/08.02.2012 a statuat că menţionarea în facturi și în contracte a faptului că deșeurile se predau în vederea îndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare reprezintă doar o obligaţie de informare a terților, „care însă nu poate constitui temei pentru obligaţia de plata a contribuţiei la Fondul pentru mediu." Instanţa suprema retine de asemenea ca „obligaţiile de valorificare și de informare stabilite în sarcina producătorilor și importatorilor de ambalaje și deşeuri din ambalaje au un caracter distinct, fapt care rezultă și din sancţiunile aplicabile lor", sancţiunea aplicabila în cazul neexecutării obligaţiei de informare a terţilor fiind amenda, potrivit H.G. nr. 621/2005.


Se mai precizează că instanţa de fond respinge motivul de nelegalitate invocat, pentru simplul considerent că potrivit martorilor recurenta ar fi a predat angajaţilor proprii deșeurile din paleți pentru a fi utilizate ca lemne de foc, fără însă a corela aceasta proba cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecţie fiscala în care sunt descrise toate cantitățile de deşeuri reţinute de pârâta ca fiind predate către Compania B și fără a observa că obligaţiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deșeurile din paleți ci inclusiv de deşeuri de alte ambalaje (carton, plastic, etc.) si despre care nu s-a susţinut în vreun moment că ar fi fost predate angajaţilor pentru foc.


Cât priveşte cuantumul contribuţiei, echipa de control a calculat contribuţia datorată de societate la valoarea de 2 lei/kilogram pentru diferenţa dintre cantitățile prevăzute pentru obiectivele minime de valorificare sau incinerare si cantitățile efectiv valorificate sau incinerate, însă acest cuantum al contribuţiei a fost introdus abia prin O.U.G. nr.115/15.10.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 22.12.2010. Până la acea dată, operatorii economici datorau o taxa de 1 leu din greutatea ambalajelor introduse pe piaţa naţională.


Recurenta arată că forma în vigoare la data de 12.11.2009, invocată de instanţa de fond, reglementata de Ordonanţa nr. 25/2008 nu poate fi reţinută întrucât aceasta Ordonanţă a fost respinsă prin Legea nr. 179/14.10.2010. Având în vedere principiul neretroactivităţii legii contribuţia pentru anul 2010 trebuia calculata la valoarea de 1 leu pe kilogram, conform prevederilor art. 9 alin 1 lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 in vigoare in cursul anului 2010.

Cu privire la obligarea societăţii recurente de a plăti contribuţia pentru paleţii achiziţionaţi de pe piaţa interna si destinați a fi utilizați pentru depozitare sau pentru mișcarea mărfii între punctele de lucru ale societăţii observă ca instanţa de fond se rezuma la a analiza strict daca paleţii achiziţionaţi au sau nu calitatea de ambalaj în sensul H.G. nr. 621/2005, și face o analiză sumară dacă aceştia sunt sau nu supuși inclusiv prevederilor O.U.G. nr. 196/2005. Totodată observă ca instanţa de fond echivalează situaţia paleţilor achiziţionaţi cu cea a paleţilor primiți de la furnizorii de materie primă.


Cât priveşte calitatea de ambalaj a paleţilor achiziţionaţi, recurenta opinează că analiza lor din perspectiva H.G. nr. 621/2005 a fost făcuta incorect. Astfel, societatea achiziționează paleţi de la producători români care sunt apoi utilizați fie pentru a depozita produsele finite (canapele, fotolii, etc.) fie, pentru a mişca materia primă sau diverse părți componente ale produselor finite între punctele sale de lucru. Aceste produse (materia prima sau diversele părţi componente ale produsului finit) nu sunt vreodată puse pe piaţa ca atare decât după ce sunt înglobate în produsul finit - care doar acesta este pus pe piaţa externă, fiind livrat intracomunitar sau exportat, în vrac. Subliniază faptul că paleţii în cauza nu au părăsit vreodată, țară, nu au fost, vreodată înstrăinați şi au rămas mereu în posesia, și proprietatea sa.


Raportat la legislaţia în vigoare, arată ca O.U.G. nr. 196/2005 instituie aceasta contribuţie (art. 9 alin. 1 lit. d) ca fiind datorată de "operatorii economici care introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate, care distribuie pentru prima data pe piaţa naţională ambalaje de desfacere și de operatorii economici care închiriază sub orice forma, cu titlu profesional, ambalaje pentru diferenţa dintre cantitățile de deşeuri de ambalaje corespunzătoare obiectivelor minime (...) și cantitățile de deşeuri de ambalaje efectiv valorificate sau incinerate (...)."


Așadar, raportat la expresia „introduc pe piaţa naţională bunuri ambalate" pârâta a reţinut în sarcina sa obligaţia de a declara strict paleţii achiziţionaţi ca atare, nu şi paleţii primiți de la furnizorii săi (aceştia fiind introduși pe piaţa de către furnizori prin vânzarea produselor lor către recurentă).


Prin urmare, organul de control a considerat că societatea a introdus pe piaţa aceste ambalaje prin simplul fapt al achiziţiei lor, stabilind astfel in sarcina sa obligaţia de plata a contribuţiei aferente, însă analizând definiţiile date de legislaţie, apreciază ca recurenta, în calitate de cumpărător a paleţilor de pe piaţa internă și utilizator al paleţilor strict pentru activitatea proprie, nu se încadrează prevederilor legale.


În cazul său, posesorul paleţilor este o singura persoană de la achiziţie până în momentul în care devine deşeu, deci aceşti paleţi nu reprezintă ambalaj sau ambalaj reutilizabil în sensul HG nr.621/ 2005 şi nu poate genera, obligaţia de plata a contribuţiei pentru introducerea de ambalaje pe piaţa.


Deșeurile rezultate din aceşti paleţi sunt deşeuri rezultate din activitatea industriala, supuse doar prevederilor Legii nr. 211/2011, iar chiar daca nu s-ar accepta această ipoteza şi paleţii în cauza ar fi consideraţi ambalaj, aceştia ar putea fi încadraţi eventual ca deşeu din ambalaj, însa în niciun caz ambalaj introdus pe piaţa și supus obligaţiei de plata a contribuţiei conform O.U.G. nr. 196/2005.

Cu privire la introducerea pe piaţa, a paleţilor achiziţionaţi, susține că ambalajul reutilizabil nu se consideră introdus pe piaţa atunci când este refolosit pentru ambalarea unui produs și făcut disponibil din nou. Or, arată că paleţi rămân în stoc de la an la an, recurenta încercând sa le prelungească durata de viaţă cat mai mult posibil, chiar si prin repararea lor. A obliga o societate ca la final de an să îşi trateze stocul de paleţi ca deşeu este nu doar neconstituţional (încălcându-se grav dreptul de proprietate) ci și împotriva oricăror principii economice.


Mai subliniază ca societatea nu face disponibili pe piaţa aceşti paleţi sau produsele pe care le conţin, ci îi foloseşte strict in activitatea internă. Cu alte cuvine recurenta nu a introdus vreodată aceşti paleţi pe piaţa naţională prin urmare nu poate fi obligată la plata, contribuţiei aferenta acestora.


Astfel, se arată că ”obligaţia de a plăti la Fondul pentru mediu contribuţia de 2 lei/kg prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare, revine următorilor operatori economici:

a) care introduc pe piaţa naţională produse ambalate, pentru ambalajele primare, secundare şi terțiare folosite pentru ambalarea produselor lor;


b) care ambalează produse ambalate, pentru ambalajele secundare şi terțiare pe care le introduc pe piaţa naţională;


c) care distribuie pentru prima dată pe piaţa naţională ambalaje de desfacere, pentru respectivele ambalaje distribuite pe piaţa naţională;


d) care dau spre închiriere, sub orice formă, cu titlu profesional, ambalaje, pentru respectivele ambalaje introduse pe piaţa naţională”.


Susține că, după cum lesne se poate observa, recurenta nu se încadrează in niciuna dintre aceste situaţii, prin urmare nu poate calcula şi plăti o contribuţie pe care nu o datora.


Cât priveşte calitatea de ambalai a paleţilor primiţi de la furnizorii de materie prima, se apreciază că nu poate fi confundată situația, întrucât aceştia sunt utilizați la înstrăinarea unor bunuri si intervine o schimbare în posesia lor. Pe de alta parte, faptul ca aceştia reprezintă ambalaje pusa pe piaţa este incontestabil, cu singura menţiune că punerea pe piaţa este realizata de furnizorii de materie prima, astfel aceşti paleţi fac obiectul obligaţiei de valorificare născuta in sarcina furnizorilor săi, nicidecum in sarcina recurentei.


Cu privire la majorările calculate pentru perioada 25.01.2011 - 16.05.2016, învederează pe aceasta cale că în conformitate cu O.U.G. nr. 92/2003, majorările de întârziere erau reglementate conform art. 120 din acest act normativ doar până la data de 30.06.2010. Prin art. I pct. 10 din O.U.G. nr. 39/2010 legiuitorul a modificat prevederile art. 120 în sensul reglementarii "dobânzilor şi renunţării la "majorări de întârziere".


Astfel, pentru perioada 01.07.2010 - 30.12.2015 calcularea de "majorări" nu are bază legală. De altfel, chiar si cuantumul indicat de organul de control ca fiind cel al majorărilor este în realitate cuantumul dobânzilor reglementat în această perioadă.

Se mai arată că organul de control a calculat penalităţi aferente perioadei 31.12.2015-16.05.2016 conform Legii nr. 207/2015, însă potrivit art. 176 alin (4) "Penalitatea de întârziere nu se aplică pentru obligaţiile fiscale principale nedeclarate de contribuabil/ plătitor şi stabilite de organul de inspecţie fiscală prin decizii de impunere." Prin urmare, aceste penalităţi au fost calculate in mod greşit in sarcina recurentei, acestea putând fi percepute doar in cazul în care recurenta nu ar fi respectat termenul de plată indicat în decizia de impunere comunicată. Or,  recurenta a fost de bună-credinţă în toată această perioadă, fiind convinsă că asigură reciclarea deşeurilor generate și că a achitat toate contribuţiile datorate. Astfel consideră excesiva sancţionarea sa prin impunerea acestor penalităţi.


            Intimata pârâtă a formulat întâmpinare în cauză, prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin.1 C.proc.civ.


Excepția nulității recursului pentru nemotivare, invocată de intimată va fi respinsă ca nefondată, întrucât criticile din recursul formulat pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., respectiv atunci când instanța de fond a interpretat sau aplicat greșit normele de drept material. 

Un prim aspect de nelegalitate invocat în recurs se referă la împrejurarea că greșit prima instanță a statuat că nu și-a îndeplinit obiectivul de reciclare a deșeurilor. Se susține că a încredințat toate deșeurile generate către agenţi economici autorizați a efectua reciclarea acestora, societăți care au confirmat faptul că deșeurile preluate de la recurentă au fost reciclate, iar acest lucru este reţinut chiar şi de către pârâtă în actele emise.

Instanța de control judiciar observă că recurenta a optat să își îndeplinească  obiectivul anual de valorificare  a deşeurilor de ambalaje potrivit prevederilor art. 16 alin. (2) lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 prin încredinţarea de către operatorii economici responsabili a deşeurilor de ambalaje generate şi a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piaţă, în baza unui contract, unui operator economic valorificator.


Pentru ca acest obiectiv să fie considerat îndeplinit, alin. 4 al aceluiași text de lege stabilește că operatorii economici responsabili sunt obligaţi să menţioneze în documentele de însoţire a deşeurilor de ambalaje dacă încredinţarea spre valorificare a acestora se face în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje.

Această obligație nu a fost îndeplinită în cauză, contractele încheiate de recurentă și depuse la dosar neavând inserată mențiunea de mai sus. Susținerile acesteia conform cărora obligația este doar pentru informarea terților și nu poate conduce decât la sancțiunea aplicării amenzii contravenționale, reprezintă un argument ce nu poate fi primit, întrucât prima instanță a reținut, în fapt neîndeplinirea obiectivului de valorificare.


Astfel, s-a reținut în mod legal, că deși a fost invocat, contractul nr. 123/27.01.2010 încheiat cu SC Compania B SA, nu a fost depus la dosar, așa încât nu poate fi luat în considerare, iar pentru celelalte contracte invocate, acestea au ca obiect doar preluarea deşeurilor şi depozitarea lor.


Așadar, nu omisiunea de a indica în contract mențiunea de la art. 17 alin 4 din H.G. nr. 621/2005 a constituit motivul obligării reclamantei la plata contribuției, ci faptul că recurenta reclamantă nu a fost în măsură să facă dovada prin documente emise de către cocontractanţii săi că aceştia au valorificat deşeurile preluate de la reclamantă, aşa cum impun prevederile art. 33 din Ordinul  578/2006.

Potrivit acestor prevederi legale operatorii economici responsabili care au optat pentru realizarea obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje în mod individual trebuie să dovedească realizarea acestuia prin documente justificative din care să rezulte:


-  situaţia privind deşeurile de ambalaje generate şi a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piaţa naţională pe tip de material;


-  situaţia privind valorificarea deşeurilor de ambalaje/contractul încheiat cu un operator economic valorificator, în scopul îndeplinirii obiectivului anual de valorificare a deşeurilor de ambalaje;


-  situaţia eliberată de către operatorul economic valorificator, prin care să se evidenţieze distinct cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate, pe tip de material, dintre cele preluate de la operatorii economici responsabili, precum şi metoda de valorificare.


În acest context nu pot fi reținute apărările recurentei potrivit cărora nu poate fi responsabilă pentru destinația deşeurilor din momentul predării lor către societăţile colectoare, date fiind obligațiile legale menționate mai sus, a căror respectare nu a fost dovedită în cauză.


S-a mai susținut că prima instanță nu a corelat declarațiile de martori cu restul actelor de la dosarul cauzei, mai exact raportul de inspecţie fiscala în care sunt descrise toate cantitățile de deşeuri reţinute de pârâtă ca fiind predate către Compania B și fără a observa ca obligaţiile fiscale impuse au fost generate nu doar de deșeurile din paleți ci inclusiv de deşeuri de alte ambalaje.


O atare apărare nu poate conduce la concluzia pertinenței observațiilor, deoarece prima instanță a apreciat depozițiile de martori strict din perspectiva antamată chiar de parte, respectiv a statuat că modalitatea de reciclare a deşeurilor relevată de martori, prin predarea acestora angajaţilor în scopul de a le folosi ca lemne de foc, nu reprezintă o modalitate legală de reciclare. În legătură cu deșeurile predate către Compania B au fost verificate și analizate contractele încheiate cu această societate și au fost confirmate actele de control, reținându-se că nu s-a făcut dovada cu documente justificative a îndeplinirii obiectivului de valorificare. Aceste aspecte au fost analizate mai sus și nu se va mai reveni asupra lor.


Recurenta a mai criticat și concluziile instanței de fond în legătură cu cuantumul contribuției, susținând că aceasta a fost stabilită cu încălcarea principiului neretroactivității legii.


În acord cu cele statuate de prima instanță,  în forma în vigoare la data de 12.11.2009 – data de referință pentru anul 2010, art. 9 al. 1 lit. d prevedea o contribuţie de 2 lei/kg așa cum s-a stabilit în sarcina recurentei.


Împrejurarea că Ordonanţa nr. 25/2008 a fost respinsa prin Legea nr. 179/14.10.2010, nu poate avea consecința expusă de parte, în condițiile în care conform art. II din acest act normativ s-a statuat că ”La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: a) Ordonanţa Guvernului nr. 25/2008 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu, publicată în M.Of. nr. 628 din 29 august 2008, cu excepţia lit. d) a alin. 1 al art. 9 din articolul unic, punctul 7, care produce efecte până la data de 31 decembrie 2010."

Mai mult, prin O.U.G. nr.115/15.10.2010, publicata în M.Of. nr. 862 din 22.12.2010 a fost reconfirmat de legiuitor cuantumul de 2 lei/kg. Așadar, cuantumul reținut în actul de control este cel prevăzut de legiuitor pentru obligațiile stabilite în sarcina recurentei și nu poate fi apreciat ca nelegal, sau ca fiind contrar principiului neretroactivității legii.

Un alt motiv de nelegalitate invocat a vizat obligarea recurentei de a plăti contribuţia pentru paleţii achiziţionaţi de pe piaţa interna si destinați a fi utilizați pentru depozitare sau pentru mișcarea mărfii între punctele de lucru ale societăţii.


În primul rând a fost contestată calificarea ca ambalaj a paleţilor achiziţionaţi din perspectiva H.G. nr. 621/2005. Răspunzând criticilor din recurs, se constată că ambalajul este definit prin Anexa 1 lit. c) din  H.G. nr. 621/2005, ca fiind ”orice obiect, indiferent de materialul din care este confecţionat ori de natura acestuia, destinat reţinerii, protejării, manipulării, distribuţiei şi prezentării produselor, de la materii prime la produse procesate, de la producător până la utilizator sau consumator. Obiectul nereturnabil destinat aceloraşi scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj.” Mai concret, paleţii din lemn sunt încadraţi la categoria ambalaj terţiar-ambalaj pentru transport, respectiv "ambalaj conceput pentru a ușura manipularea şi transportul."


Din documentele dosarului s-a constatat că recurenta reclamantă a achiziţionat în perioada 2010-2014 un număr de 44.774 paleţi din lemn (3.600 buc. în anul 2010, 3.444 buc. în anul 2011, 2.800 buc. în anul 2012, 12.540 buc. în anul 2013 şi 22.390 buc. în anul 2014), așa cum rezultă din facturile menționate în actul de control.

Se susține de parte că acești paleți achiziționați nu pot fi definiți ca ambalaj întrucât nu sunt folosiți pentru a ambala produse finite care să fie puse pe piața internă, ci sunt folosiți doar pentru activitatea proprie, respectiv pentru a mişca materia prima sau diverse părţi componente ale produselor finite intre punctele de lucru.


Fără a contesta situația de fapt așa cum a fost descrisă de recurentă, respectiv că paleții au fost folosiți doar pentru activitatea proprie, se observă că legiuitorul nu face distincție între modalitatea în care paleții sunt folosiți pentru ambalare a produselor finite sau pentru activitatea de producție internă a agentului economic. Ceea ce legiuitorul a considerat esențial a fost aceea ca respectivii paleți să fie introduși pe piața internă și să devină deșeu pe această piață, împrejurare care dă naștere obligației contestate de parte.

Astfel, în speță este evident că paleţii achiziționați de recurentă și folosiți în procesul său de producție sfârșesc prin a deveni deşeuri de lemn pe piaţa naţională, aspect confirmat şi de faptul că la nivelul Societății A, au fost identificate evidenţe privind deşeurile de ambalaje din lemn încredințate angajaţilor ca şi combustibil alternativ la lemnele pentru foc, aspect de altfel confirmat și de depozițiile de martori audiați la instanța de fond.


Recurenta a mai contestat și noțiunea de introducere pe piață, subliniind faptul că paleţii în cauza nu au părăsit vreodată, țara, nu au fost, vreodată înstrăinați şi au rămas mereu in posesia, și proprietatea noastră.


Pentru a răspunde acestei critici, este de amintit că introducerea pe piaţa naţională a unui produs este definită ca "acţiunea de a face disponibil pe piaţă, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării "(Anexa nr. 1 lit. a ind. 1).


Pe de altă parte, Ordinul nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu, prevede că introducerea pe piaţă reprezintă: "acţiunea de a face disponibil pe piaţa naţională, pentru prima dată, contra cost sau gratuit, un produs, în vederea distribuirii şi/sau utilizării, inclusiv utilizării/consumului propriu".


Este astfel evident că acțiunea recurentei reclamante de a achiziționa paleți de lemn pentru a fi utilizați în cadrul producției sale interne, respectiv mișcarea materiei prime și a produselor finite între punctele sale de lucru, reprezintă o introducere pe piață a unui ambalaj care se transformă în deșeu pe piața internă, fiind îndeplinite condițiile legale pentru obligarea sa la contribuția stabilită în actul de control.


Așadar, în mod legal organele de control au stabilit că paleţii din lemn achiziţionaţi de societatea A pentru consum sau utilizare proprie au fost introduși pe piaţa naţională la data la care au fost daţi în consum, respectiv la data la care au îndeplinit funcţiile ambalajului terțiar (utilizare pentru manipulare şi transport) a materiilor prime, materialelor etc. între punctele de lucru din ţară ale societăţii sau între societate şi diverşi terţi de pe piaţa internă.

Recurenta a administrat în recurs o serie de înscrisuri noi din care rezultă că nu desface produse sale pe piața internă, ci desfășoară doar activități de comerț intracomunitar, însă această împrejurare nu vine să schimbe ipoteza verificabilă din perspectiva obligației sale legale, de vreme ce s-a stabilit mai sus că simpla utilizare a paleților în activitatea de producție proprie reprezintă o acțiune de introducere pe piața internă a unor ambalaje ce devin deșeuri și care naște obligația de valorificare.


Nici susţinerea potrivit căreia definiţia noţiunii de ambalaj cuprinsă în anexa nr. I pct. 1 lit. b din H.G. 349/2002 contravine definiţiei din dreptul comunitar, nu este întemeiată de vreme ce potrivit art. 3 pct. 1 din Directiva nr. 94/62/CE: „ambalaje” înseamnă toate produsele realizate din orice materiale, de orice natură, utilizate pentru a conține, proteja, manevra, furniza și prezenta bunurile, de la materii prime la bunuri prelucrate, de la producător la utilizator sau consumator. Articolele „nereturnabile” utilizate în aceleași scopuri trebuie, de asemenea, considerate ambalaje.”


Aşadar, definiţia din dreptul comunitar nu contrazice cele statuate de legiuitorul român şi nici concluziile inspecţiei din prezenta cauză, nefiind sustenabile argumentele recurentei reclamante, care apreciază doar trunchiat asupra opţiunilor legislative citate.

Argumentul potrivit căruia deșeurile din lemn care provin din paleţii de lemn utilizaţi de contribuabil intră în categoria deșeurilor tehnologice, nu poate forma convingerea instanței, deoarece în conformitate cu prevederile Anexei nr. 2 a H.G. nr. 856/2002 privind evidenţa gestiunii deșeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deșeurile, inclusiv deșeurile periculoase -categoria 3 - reprezintă deşeuri industriale acele "deşeuri de la prelucrarea lemnului şi producerea plăcilor şi mobilei", iar paleţii din lemn conform declaraţiilor împuternicitului societăţii şi constatărilor organelor de control nu sunt destinați să fie prelucrați de către societate, ci să servească în mod repetat drept suport pentru transportul şi manipularea mărfurilor şi materialelor între punctele de lucru ale societăţii.

A mai precizat recurenta că paleţii utilizați pentru consum propriu nu au calitatea de ambalaj reutilizabil deoarece societatea A nu l-a returnat furnizorului. Nici această apărare nu poate fi primită din perspectiva definiției oferite de lit. v) a Anexei nr. 1 la H.G. nr. 621/2005, potrivit căreia reutilizarea reprezintă "orice operație prin care un ambalaj care a fost conceput şi creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viaţă un număr minim de rotații este reutilizat într-un scop identic celui pentru care a fost conceput", situaţie în care se încadrează modul de utilizare repetată de către societatea A a aceloraşi paleţi în cursul ciclului lor de viaţă.


A mai susținut recurenta că paleţii din lemn sunt folosiți până la sfârșitul duratei lor de viață, fiind chiar și reparați, motiv pentru care este nelegală stabilirea contribuţiei prevăzută la art. 9 alin. 1 lit. d) din O.U.G. nr.196/2005 pentru fiecare dintre utilizările paleţilor pe durata ciclului lor de viaţă. Acest argument nu poate fi de asemenea reținut, întrucât organele de control au stabilit contribuţia aferentă acestora doar o singură dată, aplicând prevederile H.G. nr. 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a deșeurilor de ambalaje, lit. g) din Anexa nr. 1.


Nu în ultimul rând, afirmaţia recurentei reclamante conform căreia acei paleţi fac obiectul obligaţiei de valorificare născută în sarcina furnizorilor şi nicidecum a acesteia, nu poate fi avută în vedere deoarece respectivii paleţi din lemn reprezintă un produs, o marfă vândută de un operator economic şi devin ambalaj atunci când sunt utilizați pentru a reţine, proteja, manipula, distribui, transporta produse, materiale etc., astfel încât responsabilitatea de a declara introducerea sau utilizarea lor pentru consum propriu pe piaţa naţională şi obligaţia de a valorifica deșeurile de ambalaje din lemn rezultate la sfârşitul ciclului de viaţă revine exclusiv recurentei reclamante.


Un ultim motiv de recurs invocat se circumscrie calculului accesoriilor reprezentând "majorări" pentru perioada 25.01.2011 - 16.05.2016, care în opinia recurentei sunt nelegale întrucât nu au o bază legală potrivit actelor normative din acea perioadă.

Este adevărat că în conformitate cu dispoziţiile art. IV alin. (2) din Legea nr. 210/2005 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 20/2005 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, noţiunile de "dobânzi şi/sau penalităţi de întârziere" au fost înlocuite cu noţiunea de "majorări de întârziere", iar conform art. I pct. 8 şi art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 39/2010, începând cu data de 1 iulie 2010, denumirea Capitolului 3 din Titlul VIII al O.G. nr.92/2003 se modifică din " majorări de întârziere" în "dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere".


Așadar, în acord cu cele statuate de prima instanță, se constată că indiferent de denumirea acestora, accesoriile se calculează pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de plată de către debitor, iar în condițiile în care cuantumul stabilit nu a fost contestat, această critică nu poate avea finalitatea antamată în recurs.


În privința penalităţilor aferente perioadei 31.12.2015-16.05.2016, această critică a fost admisă de instanța de fond, astfel că susținerile din recurs nu sunt justificate și nu vor mai fi analizate.


Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 s-a dispus respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței instanței de fond, ca legală.

 

Notă: H.G. nr. 621/2005 a fost abrogată începând cu 1 noiembrie 20015.

4 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comentarios


bottom of page